On The Fringe

on the fringe

RALUCA BUJOR
Raluca Bujor este în prezent bursieră NEC și profesoară de Filosofie și Logică la liceu. În 2022 a obținut titlul de doctor în Filosofie la Universitatea Sorbona din Paris.

Pseudoștiința: la granița dintre reverie, imitație și zgomot epistemic

Introducere

De curând, artista Floriama Cândea mi-a povestit despre o piramidă construită lângă Pitești, în timpul regimului ceaușist. Aici s-ar fi desfășurat tot felul de cercetări la limita a ceea ce este recunoscut drept știință. În aceeași discuție, am aflat și despre un proiect al artistelor Andreea Medar și Mălina Ionescu, care se învârte în jurul unor fosile de scoici găsite în comuna Melinești (Dolj). Discutând cu localnicii despre neobișnuitele cochilii găsite pe dealuri și uneori chiar în curtea proprie, artistele au scos la iveală tot felul de legende. Dintre ele, mi-a rămas în minte cea care spunea că scoicile erau mâncate și apoi aruncate în jur de un gigant care ar fi trăit pe unul dintre dealurile din apropierea comunei. Cele două cercetări artistice au condus la On the Fringe, un proiect dedicat „zonelor gri” dintre știință și pseudoștiință, fapte și mituri. Floriama a lucrat la o instalație inspirată de construcția realizată acum aproape 40 de ani lângă Pitești, iar eu am căutat răspunsuri în privința esenței pseudoștiinței și a motivelor găsite de diverși specialiști în spatele popularității ei, mai ales sub forma ocultismului. În privința scoicilor fosilizate, țesătura de povești apărute în jurul lor conducea la întrebări înrudite. Dacă în mediul urban apar mai degrabă teorii pseudoștiințifice, în cel rural, dacă nu învinge pragmatismul, mitologia este opțiunea de primă mână. În interiorul On the fringe, cu privirea orientată către granițele dintre știință, artă și mitologie, am încercat să abordez problema științei și pseudoștiinței și a succesului celei din urmă. Traseul m-a condus la opriri în psihologia evoluționistă, istoria conceptelor, epistemologie și antropologie antică.

Piramida de lângă Pitești și fosilele unor scoici cândva scăldate de marea Paratethys

În anii ’80, în interiorul Stației de Epurare de la Prundu (Pitești), Ministerul Agriculturii și Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie din acea vreme alocau fonduri pentru construirea unei piramide care să replice în miniatură piramida lui Keops din Egipt. După căderea dictaturii, activitatea Laboratorului Naţional de Cercetare Fundamentală care a funcționat în piramidă a rămas învăluită într-un nor de mister. Informațiile depind adesea de mărturiile foștilor angajați și nu atât de documente de arhivă. Se presupune că Laboratorul a fost folosit pentru cercetarea așa-numitului „efect de piramidă“: o cauzalitate neobișnuită ce ar funcționa în centrul de greutate al piramidelor și care ar avea efecte benefice asupra germinației semințelor, purificării apei, conservării alimentelor, ascuțirii lamelor de ras, etc.

Poveștile despre superputerile microfizice ale construcțiilor piramidale încep prin anii ’30, când, după o vizită în Egipt, radiestezistul francez Antoine Bovis emite o ipoteză considerată astăzi pseudo-științifică: piramidele ar degaja, ca urmare a geometriei lor, anumite „unde de formă“ ce opresc procesele obișnuite de descompunere și prezervă materia organică. Vorba umblă, iar în 1959, în Cehia, este brevetată piramida lui Drbal, o machetă micuță ce replică piramida lui Keops și care promite să ascută lamele de ras amplasate în poziția „camerei regelui“. Aceste machete ajung pe piață la un preț rezonabil și se vând destul de bine. Lui Drbal îi urmează constructori care își oferă serviciile pentru ridicarea de case piramidale sau francezi care realizează machete de piramide ce ar îmbunătăți calitatea vinului. Piramidologii își dau mâna, organizează așa-zise experimente în care să demonstreze efectele benefice ale construcției, dar validarea din partea comunității științifice nu apare. În orice caz, Războiul Rece nu pare că a afectat cercetările din domeniu. Dimpotrivă, piramidologia ascuțea liniștită lame de ras atât în Est, cât și în Vest.

Iar lucrurile au continuat și după căderea Cortinei. În prezent, la periferia Moscovei, se poate vizita una dintre cele 17 piramide din fibră de sticlă finanțate de Alexander Golod, fost furnizor militar, actual antreprenor și vindecător alternativ ucrainean. Golod consideră că „efectul de piramidă“ este benefic atât asupra ființelor umane, cât și asupra mediului înconjurător, stratului de ozon, etc. Construcția are puțin peste 45 de metri înălțime — este departe de a fi o simplă machetă, și primește numeroși vizitatori cu numeroase tipuri de probleme (infertilitate, mahmureală, dureri, etc). Jurnaliști de la LA Times au mers în 2008 la piramida de lângă Moscova pentru a face un reportaj, iar ceea ce au descoperit este un amestec de afacere New Age și legende despre miracolele petrecute în urma vizitării structurii.

A doua întâmplare cu obiecte curioase nu comunică cu moștenirea egiptenilor, ci merge mult mai departe în noaptea timpului. Mai precis, cu aproximativ 5 milioane ani în urmă. Din această perioadă se pare că au călătorit până în Oltenia actuală fosilele de scoici găsite în Melinești (jud. Dolj), unde cercetările geologice stârnite de proiectul artistelor Andreea Medar și Mălina Ionescu au demarat și se formulează primele ipoteze. Scoicile provin, se pare, din vremurile în care marea (sau megalacul) Paratethys acoperea o bună parte din Europa centrală și de sud-est. Pentru localnicii din Melinești, ele au fost prilej de a încropi legende. Alteori, au fost folosite drept material de construcții, iar în ultima vreme, în urma discuțiilor lor cu Andreea și Mălina, s-a deschis ușa către aprecierea și protejarea fosilelor pentru valoarea lor științifică. În funcție de privitor, un același obiect pendula între a fi motor pentru legende, materie primă pentru construcții sau mărturie geologică de maximă importanță.

Imaginarul omenesc a ticăit mereu în fața piramidelor egiptene - technê-ul (tehnica) din spatele construcției, funcția lor sepulturală și presupusele secrete vehiculate de vechea castă de preoți alcătuiesc firește un cocktail excelent pentru reverie și, uneori, pentru speculă. La fel, apariția neobișnuită a unor organisme marine într-o zonă de deal fără acces la mare. Atât piramidele, cât și fosilele de scoici au devenit obiecte cu un statut special, fiindcă în jurul lor plutește o verigă lipsă. Gândirea caută să prindă mai orice într-un lanțul cauzal, să explice de unde vine, iar în unele cazuri se lovește de goluri și e nevoită să facă salturi. Aporia sau înfundătura nu sunt de acceptat pentru mintea umană, așa că împletim în lanțul cauzal căutat chiar și noțiuni heterogene (extratereștri, giganți, energii misterioase, etc.), dacă acest lucru ne suplinește veriga lipsă.

Recent, doi filosofi preocupați de știință și de mintea omenească, Stefaan Blancke și Johan De Smedt, au propus o explicație simplă pentru „încăpățânarea“ anumitor oameni în a prefera teoriile pseudoștiințifice în pofida tuturor probelor contrarii. Ei au plecat de la faptul că, în psihologia evoluționistă, există o ipoteză conform căreia ființele umane dispun de două căi pentru a procesa informațiile venite din mediul înconjurător — o cale intuitivă și una reflexivă. Prima manieră este rapidă, euristică, mai degrabă inconștientă, orientată spre rezolvarea de probleme și are un caracter frugal, e aproape simplistă. Calea reflexivă are trăsături complementare, necesitând mai mult timp pentru a-și desfășura procesele și a avansa concluzii. Pentru cei doi filosofi, pseudoștiințele ar avea succes fiindcă vorbesc din start limba primului tip de gândire — de altfel foarte folosit de strămoșii noștri pentru adaptarea punctuală la situații de mediu fie primejdioase, fie pline de oportunități. Cu alte cuvinte, piramidologia are succes fiindcă oferă o soluție rapidă, euristică, la, să zicem, poluarea apei sau degradarea alimentelor. În același fel, mintea umană se poate grăbi și a în a găsi explicația din spatele unor fenomene „stranii” — să zicem, fosile de scoici apărute într-o zonă de deal. Ne place rapiditatea și ingeniozitatea soluției și nu ne mai uităm la probabilitatea ei sau la exigențele logice ale unei demonstrații.

Sună plauzibil, dar nu m-am putut opri aici și am încercat să găsesc și ale explicații pentru această veritabilă „plăcere vinovată“ a minții umane: fabricarea de constelații cauzale în jurul anumitor fenomene întâlnite în jur sau, alteori, create împreună cu teoria care să le explice.

Pseudoștiința: mimesis, bullshit și gândire mitică

Cele mai timpurii utilizări ale termenului latinesc pseudoscientia datează din secolul XVII, când era folosit uneori în răfuielile dintre religie și științele experimentale emergente. Odată cu secolul XIX, are loc o intensificare a folosirii traducerilor moderne ale termenului, pe fundalul luptelor identitare duse în jurul științei. Demersul științific începe să își stabilească granițele și, mai ales, standardele proprii în privința metodelor și a practicilor. Fructul revoluției științifice ajunge la maturitate, iar acest proces implică un efort susținut de diferențiere în raport cu toate acele demersuri care nu satisfac normele asupra cărora comunitatea științifică ce începe să prindă contur se pune de acord. Frenologia, parapsihologia și creaționismul sunt, de exemplu, scoase rapid în off-side. După mai bine de un secol, în a doua jumătate a secolului XX, în numeroase țări (dar nu și în România) se înființează asociații și publicații al căror scop declarat era combaterea pseudoștiințele, demascarea falselor teorii și popularizarea rezultatele științei adevărate - vezi Skeptical Inquirer. Începând cu anii ’60, proiecția astrală, astrologia, triunghiul Bermudelor, efectul de piramidă și alte asemenea subiecte încep să fie atacate frontal de oameni pricepuți în metodele științifice recunoscute. Popularizarea științei devine o arma împotriva pseudoștiinței - eforturile astrofizicianului Carl Sagan oferă un exemplu notabil în acest sens.

Din punct de vedere teoretic, delimitarea științei pure et dure de pseudoștiință a fost și este un subiect foarte dezbătut. De altfel, o astfel de distincție este astăzi crucială în numeroase domenii: politicile adoptate în privința mediului înconjurător și a schimbărilor climatice, jurnalism, drept, sănătate, educație. Oriunde este chemat un expert, apare problema viabilității lui sau a ei.

În 2021, Sven Ove Hansson identifica două mari forme contemporane de pseudoștiință: 1. cea care produce teorii problematice (homeopatia, astrologia, etc) și 2) cea care neagă anumite teorii sau ramuri științifice cu legitimitate (negaționismul de orice fel - istoric, climatic, etc). Deși cele două abordări pseudoștiințifice se combină uneori, diferența dintre ele rămâne relevantă: „teoriile“ care neagă poziții științifice bine stabilite produc false controverse cu privire la enunțurile emise de cele din urmă, în timp ce pseudoștiința din prima categoria mai degrabă curtează știința mainstream și pretinde a-i fi aidoma în privința metodologiei și a rezultatelor obținute. Despre acest tip de speculații aparent sistematice se spune adesea că mimează sau se dau drept știință, când de fapt nu sunt. Mimesis-ul pseudoștiințific merge până la a construi experimente, a interpreta rezultate și a le publica în reviste „serioase“, iar cei care întrețin acest practici sunt uneori absolvenți ai unor facultăți cu profil științific autentic.

Dar de ce nu ar fi teoriile pseudoștiințifice decât imitații goale ale științei? Unde punem granița între discursul de acest tip și cel al oamenilor de știință considerați „serioși“? Fără intenția de a prezenta o listă exhaustivă, voi indica pe scurt câteva dintre criteriile propuse pentru a recunoaște pseudoștiința și a vedea mai departe de mimica ei.

Pentru început, deși nu este o condiție suficientă, o teorie științifică trebuie să poate fi testată prin observație și experiment (criteriul falsificabilității propus de Karl Popper). Totodată, ea nu se bazează pe experimente irepetabile sau concepute astfel încât să confirme teoria sau pur și simplu construite eronat. Mai mult, teoriile emise dintr-un ethos științific sunt deschise (auto)criticii și dispuse la reconfigurări oricât de vehemente, în măsura în care eventualele lor predicții nu sunt confirmate. Evident, pseudoștiința are probleme în a emite predicții și a le confirma, deși nu întotdeauna.

Un criteriu pe care îl consider în mod deosebit relevant este cel care scoate în evidență caracterul colectiv și colaborativ al cercetării științifice autentice. Prin contrast, speculațiile pseudoștiințifice se învârt, de obicei, în jurul unui fel de cult al personalității, al unei figuri „marcante“, „vizionare“, etc.

Sub acest aspect, pseudoștiința păstrează ceva din perioada arhaică a Greciei, teritoriu relevant pentru discuția prezentă întrucât aici au apărut filosofia și știința europene, tocmai prin distanțare față de lumea mitului. Or, în primele etape ale acestei mișcări de distanțare a logos-ului de muthos, figura înțeleptului (a cunoscătorului) se înrudea încă cu șamanul, cu poetul inspirat și cu profetul sau prezicătorul. Spre deosebire de „oamenii de rând“, toate aceste personaje dispuneau de o anume facultate excepțională, aceea de a descifra invizibilul, de a pătrunde cu ochii minții ceea ce ochii obișnuiți nu puteau întrevedea. Poate că puterea de atracție a diverșilor „guru“ ce promovează pseudoștiințele vine tocmai din acest fundal arhaic, deosebit de profund, ce ținea de tipologia umană căreia adevărul i-ar fi accesibil - vizionarul. Fapt este că, pasul fundamental făcut de filosof, în înțelesul nevizionar al termenului, este, potrivit lui Jean-Pierre Vernant, stabilirea unei școli și, astfel, comunicarea cu publicul larg, depășirea logicii sectante bazate pe secret. Gândirea filosofică clasică nu mai vorbește limba secretelor, ci pe cea a cetății, a cetățenilor egali între ei și capabili să dezbată. Ea este logos, gândire ce caută adevărul prin mijloace care nu implică supranaturalul și care se exprimă într-un limbaj ce nu presupune descifrarea unor simboluri sau trăirea anumitor experiențe inițiatice.

Știința, ca urmașă a acestui moment de desprindere a gândirii raționale moștenește o datorie fundamentală de a fi accesibilă și comunicată tuturor. Rețelele umane create prin pseudoștiință alcătuiesc însă, de multe ori, bule închise, izolate și izolante, mai ales în raport cu eventualele critici. Falsul leagă în alt fel decât adevărul, am putea spune. Sau, mai degrabă, dezleagă.

Există însă voci care spun că pseudoștiința nu ține de fals sau de minciună, ci de un tip de discurs mai subtil și mai periculos. În acest sens, James Ladyman face o apropiere foarte sugestivă între felul de-a vorbi al oamenilor care propagă pseudoștiințe și fenomenul numit în engleză „bullshit“ (vorbe goale, „bălării“, minciuni, etc.). Ambele tipuri de discurs sunt, în esență, mai dăunătoare decât minciunile. Spre deosebire de falsuri - care pot fi confruntate și infirmate, vorbăraia de acest tip se abține de la a face enunțuri factuale, fie ele și eronate. Ea nu mai este despre real, ci merge cumva în gol, se autoreproduce într-o manieră cvasigrotească. E suficient să ne gândim la ceea ce numim „limbajul de lemn“ al anumitor politicieni sau oameni de afaceri. Analog, ceea ce produce pseudoștiința este, spune Ladyman, „zgomot epistemic“ (epistemic noise), nicidecum enunțuri care să aibă vreun conținut legat de realitate. Din acest motiv, atât discursul gol de tip „bullshit“, cât și cel pseudoștiințific prezintă acest imens pericol pentru cunoaștere și societate: el îndepărtează mintea umană de contactul cu realitatea. Vorbim de dragul de a vorbi, cum s-ar spune. Mimesis-ul despre care vorbeam mai sus rimează cu un astfel de zgomot epistemic, ambele nefiind altceva decât forme fără fond.

Bruiajele din societatea actuală și neîncrederea în știință

Dincolo de verbiaj și zgomot epistemic, o anumită categorie de pseudoștiință spuneam că vizează negarea (mai mult sau mai puțin conspiraționistă) anumitor poziții oficiale legate de istorie, climă sau sănătate. Această posibilitate este bineînțeles susținută de lipsa unei reglementări a pieței de informații, mai ales în ceea ce privește social media. Ca urmare a laissez-faire-ului de pe platformele sociale (și, adesea, de la TV, radio și din ziare), se produce, în cuvintele lui Virginie Tournay, un bruiaj, o confuzie între legitimitatea științifică și cea democratică. Dacă în cazul celei din urmă e suficientă convergența de păreri a unui număr cât mai mare de indivizi, criteriul fiind, din păcate, asimilat de populație drept unul strict cantitativ, în cazul cercetării științifice, legitimitatea este dobândită prin procese de peer review, prin dialog cu comunitatea științifică și consens rațional. Nu contează cât de mulți indivizi se reunesc sau dau like pentru a susține o eroare, aceasta rămâne o eroare.

Neîncrederea în comunitatea științifică ar veni mai nou și pe fondul a ceea ce politologii francezi numesc „nesiguranță culturală“ - insécurité culturelle- reacția anumitor grupuri sociale împotriva multiculturalismului și a diversității, ambele tendințe fiind resimțite drept pierderi ale identității proprii. Ca urmare, tot ceea ce reprezintă establishment-ul este revocat, inclusiv pozițiile științifice susținute de cei aflați la putere sau cercetarea științifică oficială per se. Criza este, în fond, una a idealului reprezentativității și a fost adesea evocată în ultimii ani pentru a explica voturile câștigate, pe întreg continentul european și nu numai, de diverse partide populiste cu agende naționalist-conservatoare.

Comunitatea științifică și idealurile ei sunt departe de a asista intangibile, ca dintr-un turn de fildeș, la problemele actuale ale societății democratice. Dimpotrivă, știința este prinsă în mijlocul vârtejului, întrucât însăși ideea de „neutralitate“ este profund chestionată — prin relativismul cultural și deconstrucție, dar și, mai nou, prin teorii ale conspirației și resentiment (poate chiar produsele paradoxale ale celor dintâi).

Mai mult, în prezent, comunitatea științifică și academică se confruntă și cu probleme interne ce îi subminează legitimitatea și o fac să pară la fel de neviabilă precum „inamicii“ săi: frauda științifică (inventarea de date, falsificarea rezultatelor unor teste, apelul la așa-numitele „paper mills“, etc), politizarea, influența mediului privat: grosso modo, nerespectarea codurilor de etică pe care institutele de cercetare și universitățile le au. Cei mai buni prieteni ai pseudoștiinței sunt toate aceste instanțe în care știința se clatină din interior. Acestea întrețin scepticismul la adresa comunității științifice și sporesc neîncrederea publicului larg în autoritatea științei. Cu alte cuvinte, pregătesc terenul pentru înflorirea teoriilor „alternative“.

Dezvrăjirea lumii și pseudoștiința

Dincolo de nevoia de a găsi un criteriu pentru a distinge dacă o anumită teorie este sau nu științifică, o altă întrebare ar fi următoarea: în contextul unei societăți care, în principiu, pune raționalitatea la loc de cinste, de ce ajung speculațiile pseudoștiințifice să fie atât de atractive pentru publicul larg? De ce cred din ce în ce mai mulți oameni în „științificitatea“ unor discursuri legate de OZN-uri, telekinezie, numerologie, spiritism, scientologie, piramidologie, etc? Nu e vorba nici o secundă de a le judeca credințele, ci de a încerca o înțelegere a opțiunilor lor în contextul mai larg al culturii contemporane.

În cazurile medicale, explicațiile sunt probabil cele mai simple: medicina clasică nu are remedii pentru multe dintre afecțiunile cu care o persoană se poate confrunta, iar orice alinare, fie ea și prin efectul placebo, este mai mult decât binevenită, iar căutarea ei, perfect legitimă. Dar adoptarea unor teorii care țin de paranormal sau de ocultism nu este neapărat legată de vindecare sau alinare, ci de redobândirea unui anumit tip de relație cu lumea.

În Antichitate și Evul Mediu, lumea era încă fermecată. În pădure umblau spirite, benefice sau malefice, apa de izvor te purifica, iar Luna plină îți putea lua mințile. Astăzi, pădurea e mai degrabă o resursă de lemn sau, în cel mai bun caz, un loc de refugiu și refacere a forțelor pierdute în mediul urban. Avem studii despre copaci și comunicarea dintre rădăcinile lor, avem aplicații care ne ajută să identificăm tipul de arbore pornind de la frunze. Dacă ne sperie sau ne farmecă lucirea razelor Lunii de-a lungul unei poteci, știm foarte bine că avem de-a face cu o experiență subiectivă și nu cu prezența unor forțe supranaturale care vor ceva de la noi. Cu alte cuvinte, astăzi știm că anumite impresii pe care le avem în raport cu lumea înconjurătoare sunt pur subiective. Lumea noastră nu mai este o „grădină fermecată“, ci este „dezvrăjită“, raționalizată, spusese Max Weber la începutul secolului XX. În meciul dintre Știință și Religie, ar fi câștigat prima echipă.

Religia nu a dispărut însă complet din societate, nu în adevăratul sens al secularizării. Creștinismul, de pildă, nu s-a evaporat, ci doar și-a pierdut poziția dominantă și a devenit o opțiune printre altele. Fenomenul religios nu mai constituie astăzi sistemul simbolic principal al comunităților europene, ci, sub acest aspect, fiecare este lăsat să se raporteze individual la diversele matrici simbolice disponibile.

Pe acest fundal, în secolul XIX, apare o sinteză paradoxală între tradiția ezoterică creștină și știința modernă: ocultismul. Ulterior, în anii ’60, acesta și nu vreo „Renaștere orientală“, conduce la apariția diverselor religii New Age. Cele din urmă, prin holismul și tentativele de a împăca religia și știința, constituiau, în esență, o formă de critică culturală, o manieră de a da un răspuns dezvrăjirii lumii, dar din interior. Răspunsul New Age a constat în atacarea celor doi piloni ai societății europene: dualismul creștin și reducționismul științific. Abandonarea celor două concepții conduce iremediabil la ideea că materia este complice cu spiritul și că universul nu este un mecanism orb, ci este „însuflețit“ de o „energie spirituală“. Sună cunoscut.

Dacă Wouter J. Hanegraaff are dreptate, pseudoștiințele care se sprijină pe ocultism și pe New Age nu sunt altceva decât răspunsuri la dezvrăjirea lumii, încercări de a împăca ethos-ul științific cu mai vechiul farmec al naturii înconjurătoare, un mecanism de adaptare și de compensare.

„Poeții au creat o lună metaforică, iar savanții o lună algebrică. Luna reală este între cele două.“

În 1834, Victor Hugo dă curs invitației prietenului său François Arago și vizitează Observatorul din Paris. De aici, prin intermediul unui telescop, privește pentru prima dată suprafața Lunii. Experiența este descrisă într-un lung poem, intitulat „Promontorium Somnii“ (Promontoire du songe, Promontoriul visului). Titlul provine de la vechea denumire a unui munte vulcanic selenar ce a jucat un rol esențial în vizita scriitorului. Deși inițial Hugo nu deslușea nimic din relieful lunar prin telescop, dintr-o dată, Soarele a răsărit fulminant peste muntele Promontorium Somnii și a luminat progresiv craterele, văile și munții Lunii. Acel corp celest scăldat în primele raze ale zorilor este, spune Hugo la începutul poemului său, Luna reală. O alta este cea despre care vorbesc religiile, astrologii, alchimiștii, poeții și oamenii de știință. Apropo de cei din urmă, Hugo adaugă, într-o frază devenită celebră: „Les poètes ont créé une lune métaphorique et les savants une lune algébrique. La lune réelle est entre les deux“ - „Poeții au creat o lună metaforică, iar savanții o lună algebrică. Luna reală este între cele două“. Pentru scriitorul francez, realul stă astfel pe o muchie, undeva între știință și poezie. Religiile și ceea ce numea „falsa știință“ (astrologia și alchimia) sunt lăsate în urmă. În optica sa, adevărul este urmărit doar de artă și de știință.

În bună tradiție a romantismului, Hugo credea că, în cazul artei și mai ales al poeziei, totul ține de un moment în care Promontorium Somnii interior, Vârful Visului din spiritul fiecăruia, este brusc iluminat. În acel moment, survine opera. Poetul este cel ce doarme cu ochii sufletului larg deschiși, este un visător aflat la poalele acestui munte sufletesc și așteptând „răsăritul“. Starea de veghe-somn este atinsă însă și de alții, deși doar parțial. Oamenii de știință, iar Hugo ia exemplul medicilor de dinainte de secolul XVIII, au fost toți într-o stare de somnambulism, au bâjbâit leacuri și diagnostice, deși erau pradă fanteziei. Națiunile și autocrații pot cădea în somnambulism. Visul poate acapara savanți și instituții, uneori într-o manieră inocentă, alteori distrugătoare. „Această tendință a omului de a bascula în imposibil și imaginar este sursa acelui credo quia absurdum [cred fiindcă e absurd]. În religie, ea creează idolatria și în poezie, himera. Idolatria este hâdă. Himera poate fi frumoasă.“

Poate că tocmai de aici provine și pseudoștiința cu creatorii și adepții ei: dintr-o reverie nedeslușită, dezechilibrată, acaparantă; un amestec de idolatrie și himere. Acolo unde nu e vorba de șarlatani și-atât, speculațiile pseudoștiințifice sunt un teren de cercetare interesant și important nu doar pentru oamenii științei, ci și pentru artiști, psihologi, antropologi, filosofi.

Bibliografie:

Stefaan Blancke, Johan De Smedt, „Evolved to Be Irrational? Evolutionary and Cognitive Foundations of Pseudosciences“ în Philosophy of pseudoscience: reconsidering the demarcation problem, Massimo Pigliucci, Maarten Boudry (eds.), Chicago, The University of Chicago Press, 2013, pp. 361-380 Owen Chadwick, The Secularization of the European Mind in the Nineteenth Century, Cambridge, CUP, 1990 Wouter J. Hanegraaff, „New Age Religion and Secularization“ în Numen, Vol. 47, Fasc. 3, 2000, Brill, pp. 288-312 Victor Hugo, Promontorium Somnii, https://fr.wikisource.org/wiki/Proses_philosophiques/Promontorium_somnii Sven Ove Hansson, „Science and Pseudo-Science“, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2021 Edition), Edward N. Zalta (ed.), https://plato.stanford.edu/archives/fall2021/entries/pseudo-science/ J. Ladyman, „Toward a Demarcation of Science from Pseudoscience“ în Philosophy of pseudoscience …, op. cit., pp. 45-59 Rouzé Michel, „Un test en double aveugle sur les merveilleux pouvoirs de la pyramide de Khéops“, în Raison présente, nr. 82, 2e trimestre 1987, pp. 162-165 Pierre-André Taguieff, art. „Populisme“, Encycl. Universalis, https://www.universalis.fr/encyclopedie/populisme/ V. Tournay, „La fabrique sociale des croyances pseudo-scientifiques“ în Humanisme, Nr. 323(2), 2019, pp. 26-32 Daniel P. Thurs, Ronald L. Numbers, „Science, Pseudoscience, and Science Falsely So-Called“ în Philosophy of pseudoscience …, op. cit., pp. 121-144 J.-P. Vernant, La formation de la pensée positive dans la Grèce archaïque, Œuvres, t. 1, Paris, Editions du Seuil, 2008